Jocurile foamei: Balada şerpilor şi a păsărilor cântătoare

          „Zăpada cade întotdeauna deasupra!" ("Snow always lands on top!") - celebrul moto al celui    de-al cincilea film din universul Panemului, Jocurile foamei: Balada şerpilor şi a păsărilor cântătoare, ne face introducerea către o ecranizare de excepţie, care tranzitează prin agonie, extaz, suspans şi mister.

          Pelicula din regia lui Francis Lawrence, reuneşte actorii: Tom Blyth, în rolul tiranului Coriolanus Snow şi Rachel Zegler, în cel al tributului din districtul 12, Lucy Gray Baird. Creatorii Jocurilor, Dr. Volumnia Gaul şi Casca Highbottom, sunt portretizaţi de Viola Davis şi Peter Dinklage, iar Josh Rivera ne face cunoştinţă cu Sejanus Plinth, cel mai bun prieten al lui Snow. Totodată, ne întâlnim din nou cu Tigris Snow, designerul din Capitoliu, de data acesta prin interpretarea lui Hunter Schafer.

          Acţiunea ne poartă înapoi în timp, cu 64 de ani, la organizarea celei de-a zecea ediţii a Jocurilor Foamei, pe vremea când preşedintele Snow era la Academia din Capitoliu. Fără a prezenta vreo urmă din asupritorul pe care îl cunoaştem deja, tânărul de 18 ani, se luptă din răsputeri să readucă gloria apusă a familiei sale, ce trăia în condiţii mizere. Snow este prezentat drept studentul abil, curajos, demn de laudele tuturor, deşi refuză să înţeleagă opresiunile sistemului, fiind în contradicție cu acesta.

          Viaţa lui este dată peste cap atunci când află că el şi colegii săi trebuie să devină mentorii tributurilor din acel an şi, de parcă nu ar fi suficient, lui îi revine tributul feminin al districtului 12, Lucy Gray, considerată veriga cea mai slabă a Jocului. Deşi Coriolanus nu îi oferă şanse de supravieţuire fetei, curajul acesteia augmentată de vocea, pe cât de fragilă, pe atât de puternică, îl determină să o protejeze cu orice preţ în arenă. Se pare, însă, că voinţa lui porneşte lupte, nu doar în planul realului, ci şi în cel lăuntric, acesta dezvăluind în sine maleficul, ce îl ghidează spre cruzime.

          Astfel, rezultatul final este unul abominabil, tânărul îşi degradează firea umană până în măduva oaselor, lăsând în urma sa un monstru de nerecunoscut care a ajuns să îndepărteze sau să ucidă fiecare persoană iubită de lângă el, pentru a atinge apogeul mult râvnit.

          Ceea ce este fermecător la această parte a seriei Jocurilor Foamei, este accentul pus doar pe dezvoltarea personajelor şi relaţiilor dintre acestea, fără vreun plan scenic luxuriant precum în celelalte filme. Suspansul este omniprezent pe tot parcursul acţiunii, jocul actoricesc este impecabil, mai ales cel al protagoniştilor, iar îmbinarea macabrului cu muzica este una extraordinară.

          Vă recomand cu mare drag Jocurile foamei: Balada şerpilor şi a păsărilor cântătoare, atât filmul, cât şi cartea (ordinea rămâne la alegerea voastră), pentru a descoperi cât de jos poate ajunge o persoană, cât de uşor poate pierde lupta cu ea însăşi şi pentru a încerca să elucidați marele mister: Este oare întreaga realitate doar o arenă în Jocurile Foamei?

 Georgiana Lalău, clasa a XI-a D

Sursa imagine: Internet