INTERSTELAR

          „Începând cu nopțile calde ale verii și până aproape de finalul toamnei reci care stinge sângele vital al naturii, puțin câte puțin, adâncurile nesfârșite ale cerului înstelat ne dezvăluie povestea sublimă de iubire dintre Lună și Venus. Frumosul sentimentului și tragicul incompatibilității sculptează în nuanțe întunecate de albastru și argint o simfonie tăcută a unei iubiri efemere ce se dezvăluie ca o iluzie eternă în oglinda infinită a Universului, așteptând să fie contemplată în liniștea nocturnă.”

          Într-un timp demult uitat, când astrele colindau hoinar vastul Univers, fără să fie stabilită încă o ordine, orbitele celor doi s-au intersectat. Privirea Lunii se pierduse în strălucirea luminii venusiene, iar, el, Venus, fusese captivat de aura misterioasă pe care o emana obscurul selenar. Cu toate acestea, între ei nu era permis să existe o legătură durabilă, iar ei știau acest lucru. Erau mult prea diferiți – o planetă mare, frumoasă, luminoasă și un satelit mic, întunecat, lipsit de culoare.

          Însă, în ciuda antagonismului, se completau perfect reciproc. Solitudinea fiecăruia se risipea în prezența celuilalt, strălucirea caldă a lui Venus învăluia Luna într-o lumină puternică și plină de iubire, iar aceasta îi oferea magia ei, în timp ce se forma subtil o conexiune, ce avea să devină o iubire interstelară. Cu pași mici, au format un adevărat dans cosmic, plin de pasiune și dragoste ce i-a purtat departe în Univers. Deși erau conștienți că nu vor rămâne pe veci împreună, pentru că nu ei decideau soarta și ordinea în spațiul ceresc, au ales să trăiască o parte infimă din eternitatea lor în propriul pas de deux printre stele, răspândind esența unei iubiri ce plutea în sfera cosmică a imposibilului.

          În vastul tărâm al infinitului, Luna și Venus navigau cu inimile acordate la un timp vetust, conștienți fiind de incompatibilitatea lor cosmică. Rătăcind printre constelații străine, nu aveau certitudinea reîntâlnirii într-o altă viață, dar, paradoxal, sufletele lor se căutau în ritmul delicat al Universului, sperând ca gravitația dorului lor să îi poată aduce din nou împreună.

          Adesea, în traiectoriile lor, privirile pierdute se întâlneau, trezind la viață nostalgia pentru clipele memorabile. Salutându-se tăcut din constelații distante, tristețea și melancolia se contopeau într-un vals al lacrimilor căzătoare, devenite stele fugare, menite să elogieze sublimul iubirii unei povești scrise pe hârtia cosmică a destinului și cântată de vântul stelar.

          Cu fiecare pulsație din valsul orbitelor, acum, știau că se mai scurge o clipă din timpul ce le-a mai rămas, știau că sfârșitul lor se apropie inevitabil, iar separarea nu-i va ierta. Ar fi fost o decizie mai înțeleaptă să rămână niște străini, întâlniți întâmplător, pentru a nu suferi în eternitatea menită sau a fost nevoie să acceseze împreună taina iubirii? Dar... cum nimic nu e întâmplător, poate nici întâlnirea lor nu a fost neînsemnată.

          Astfel, ei au realizat că ar fi fost mult mai trist să nu fi trăit niciodată aceste sentimente și emoții, acum că le-au savurat. Și-au mulțumit unul altuia pentru ocazia de a fi cunoscut iubirea în întreaga ei complexitate, chiar dacă pentru un timp scurt, dar îndeajuns pentru ei. În ciuda necesității de a reveni acum la solitudinea apriorică, amintirile vor rămâne veșnic prețuite.

          Într-un final, dansul celor doi a fost sortit neantizării, iar revenirea la propriile orbite, cu propriile direcții în Univers, a anulat momentul acela al eternității de-o clipă. Începeau să dispară în strălucirea diferitelor constelații, ancorându-se într-un alt plan cosmic. 

          Abisul celest țese în continuare firul poveștii Lunii și a lui Venus. Ei au rămas loiali unul altuia, Venus fiind un singuratic, neorbitat de niciun satelit, își așteaptă Luna sa, iar ea – lumina căreia să-i poată destăinui magia pe care o deține. Chiar dacă se învârte în jurul Terrei, își păstrează mereu o parte ascunsă, întunecată, îndreptată spre el, inaccesibilă niciunui ochi uman sau telescop.

          Cu privirile noastre proiectate spre cer și cu inimile deschise către povestea celor două astre, obscurul cupolei nemărginite ne dezvăluie basmul despre speranța deșartă a unei iubiri dintre două suflete eterate, picurând cu lacrimi stelare un periplu sideral.

Alexandra- Elena Murariu, clasa a XII-a B